Maria Montessori a observat că, în jurul vârstei de 18 luni, copilul se ”provoacă” pe sine: este în faza inițială a comportamentelor motorii de bază, iar acum primul impuls, atunci când face ceva, este să-l facă cu maximum de efort.

Copiii duc în mâini greutăți cu mult peste puterea lor, fără niciun motiv aparent: cară scaune, mută mese, împing și trag obiecte grele în jurul unor obstacole, urcă și coboară scări. Se cațără, având ca scop efortul de a urca, apoi reiau toate acestea, plini de bucuria mișcării. 

Închid și deschid o ușă la a cărei clanță ajung cu efort, strâng lucrurile la loc pe rând, unul câte unul, absorbiți de această sarcină.

Pot merge pe jos în plimbări lungi de câțiva km, fără o țintă precisă, oprindu-se să culeagă o floare, o piatră, să sară într-o băltoacă, se opresc să observe o insectă, continuându-și neobosiți drumul, cu același calm interior.

Fac asta iar și iar, cu simplitate și curiozitate, conectați la ființa lor. Cu maximum efort, dar nu cu grabă!

Maximum efort este și atunci când un copil se îmbracă sau se încalță singur: se apleacă, își menține echilibrul, își pierde echilibrul, își reia postura, prinde, scapă, apucă iar.

În dezvoltarea motorie, sinapsele care permit controlul membrelor superioare sunt stabilite mai repede decât cele care deservesc partea inferioară a trunchiului și picioarele.

Acum este perioada în care se stabilește raportul dintre mâini și echilibru.

Abilitățile motorii dobândite până acum sunt disponibile iar copilul le utilizează pentru a acționa, cu maximum de efort. El va activa combinații de căi sinaptice prin stimulări intense și repetate, pentru a stabiliza programe care vor permite realizarea acțiunilor motrice din ce în ce mai complexe. 

În cadrul acestor experiențe motrice, copilul își construiește schema corporală, propriocepția, memoria motrică. Datorită lor, copilul va putea să descopere și să înțeleagă realitatea din jur, să se adapteze la mediul său.

Este o perioadă intensă de dezvoltare neuronală, iar acum are loc o acțiune de ”curățare” selectivă de sinapse, a acelor căi redundante de care organismul nu are nevoie, acesta fiind programat să creeze un număr prea mare de conexiuni neuronale. Se va face o selecție a căilor celor mai folosite sau celor mai eficace. Copilul va deveni mai performant în satisfacerea propriilor nevoi, în a se exprima pe sine.

Tendința adultului este de a-l ajuta să devină mai eficient, de a-l ușura de greutățile pe care le cară, de a-l opri și de a-și exclama îngrijorare. Atunci când se întâmplă asta, pot apărea deviații de comportament. Copilul va spune des ”Nu pot”, va refuza colaborarea, având așteptarea, dar și înțelegerea că adultul trebuie să facă lucruri pentru persoana lui, îi vor lipsi scopul și curiozitatea, fiindu-i greu să aleagă o activitate din proprie inițiativă.

”Copilul care este în stare să meargă singur trebuie să meargă singur, pentru că orice dezvoltare se consolidează și orice cucerire trebuie fixată prin exerciții … Imediat ce copilul a dobândit independența unei funcții, adultul care vrea să-l ajute în continuare devine pentru el un obstacol.” (M. Montessori- ”Mintea Absorbantă”)

În primii doi ani, implicarea copilului în ceea ce face este totală, sursa funcționării lui este, în principal, subconștientul. Ține de noi, adulții, să-i permitem să-și manifeste liber curiozitatea și să rămână în contact cu viața prin explorare senzorială activă. 

Iar dacă am pierdut asta din vedere, mai avem o oportunitate: un alt puseu de creștere neuronală programat genetic are loc la pubertate, când creierul își intensifică din nou procesul de ”curățare” a căilor neuronale nefolosite. Această etapă corespunde cu planul al treilea de dezvoltare, când creierul se apropie de performanța sa de vârf în ceea ce privește coordonarea motrice și rafinarea senzorială. Acest plan, Maria Montessori l-a numit planul exploratorilor sociali.